Iertăciunea

Nu e mai nici un popor creştin în toată Europa la care mirele şi mireasa să nu-şi ceară iertare şi binecuvântare de la părinţii săi mai înainte de a face un pas atât de însemnat în cursul vieţii, cum e căsătoria. La toate popoarele indo-europene mirele şi mireasa trebuie să-şi ia mai întâi iertare şi binecuvântare, şi abia după aceea pleacă la cununie.

Colăcerul, care e însărcinat a cere iertăciune în numele tinerilor, căci aceştia rar când se-ntâmplă să o ceară singuri, ţine mai întâi o oraţie lungă, de regulă în versuri, care în cele mai multe locuri constă din trei părţi principale, şi anume: partea întâi, în care se arată cum a făcut Dumnezeu lumea şi pe protopărinţii noştri Adam şi Eva, şi cum, cu toate că aceştia nu l-au ascultat, că au călcat porunca ce le-a dat-o el, şi din cauza aceasta i-a şi alungat din rai, totuşi mai pe urmă se-ndură de dânşii, îi iartă şi-i binecuvântează zicându-le să crească şi să se înmulţească şi să stăpânească pământul; partea a doua, în care arată că şi aceşti tineri cari vor să se căsătorească, trăind în lume, încă vor fi greşit şi cu multe vor fi supărat pe părinţi, dar fiindcă:

Pe întinderea lumească,
Şi lor să nu le greşească,
Nu-i fiu la părinţi să crească

de aceea în partea a treia provoacă pe părinţi ca să se îndure de dânşii, să le ierte toate câte le-au greşit şi să-i binecuvânteze. Şi părinţii îi iartă şi-i binecuvântează.

În unele sate din Bucovina, şi mai cu samă în cele ce se află în apropierea Prutului, este datină ca mireasa să-şi ia iertăciune de la părinţii săi nu numai în ziua cununiei, demineaţa, înainte de a se porni la cununie, şi după amiazi, nemijlocit înainte de a pleca de la părinţii săi la mire, ca în alte părţi, ci şi-n ajunul cununiei. In unele părţi ale Transilvaniei seamănă că asemenea există datină de a-şi lua iertăciune şi-n ajunul cununiei.

După ce a primit mireasa de la fiecare oaspe cinstea adusă şi după ce i-a cinstit pre toţi, se scoală de după masă şi-n locul ei şi al druştelor sale se aşază părinţii săi, cari ţin o păreche de colaci şi o huscă de sare pe braţe, iar colăcerul, stând în picioare la spatele miresei, care îngenunche acuma înaintea părinţilor săi, cere iertarea sau iertăciunea în numele acesteia zicând:

Fecioraşi împrejuraţi,
Cuşmele din cap luaţi
Şi la mine vă uitaţi.
Eu cum cuşma voi lua
Şi din gură-oi cuvânta,
Şi dumniavoastră cinstiţi,
Buni şi îndurau’ părinţi,
Care sunteţi rânduiţi
De la bunul Dumnezeu,
Ascultaţi cuvântul meu,
Care vi l-oi spune eu.
Această fiică iubită,
Ce-o vedeţi aici smerită,
Cu faţa în jos plecată
Şi cu inima vighiată,
Se roagă cu rugă mare
Să-i daţi cuvânt de iertare,
Şi cu-adâncă plecăciune,
Şi cu multă smerenie
Să-i daţi blagoslovenie,
Că nu este-ncepenie
De la această odraslă,
De la fiica dumniavoastră,
Că începenia este
De la moşul nostru-Adam,
De la care suntem neam.
Că Dumnezeu de-nceput
S-a îndurat şi-a făcut
Cerul sus şi jos pământul,
Singur numai cu cuvântul,
Marea şi toate dintr-însa,
Singurel numai cu zisa.
Şi după ce le-a zidit
Dumnezeu a-mpodobit:
Cerul cu stele Mărunţele,
Cu luceferi luminoşi
Ce-i privim işti păcătoşi.
Cu soarele şi cu luna,
Care ni-s marturi totdeauna.
Pământul l-a-mpodobit
Cu pomi nalţi şi roditori
Şi cu multe mândre flori,
Şi cu paseri cântătoare,
Şi cu vite muncitoare,
Şi cu fiară răpitoare,
Şi cu-alte vieţuitoare.
Şi încă a mai făcut,
Departe spre răsărit,
De-acest pământ deosebit,
Raiul mare, strălucit,
Numai cu gândul, cu zisul,
Cu toate bunătăţile-ntr-însul.
Şi la urmă a făcut
Şi pe moşul nostru Adam
De la care suntem neam,
Şi-n rai l-a dat să trăiască,
Poamele să stăpânească,
Şi-a zis bunul Dumnezeu:
- Adame, iubitul meu!
Prin tot raiul vei îmbla,
Din tot pomul vei mânca,
Dar din pomul cunoştinţii,
Priceperii şi-al ştiinţii,
Binelui şi al răului.
Din mijlocul raiului,
Tu nicicând nu vei gusta,
C-acest pom spinos şi-nalt
E-mprejur înconjurat,
De un şarpe-nveninat,
Care gura a căscat
Şi de vârv v-a apucat,
Şi-n el diavolul a-ntrat.
Tu de nu mă-i asculta,
Samă de nu vei lua,
Dintr-acest pom de-i gusta
Poama-aceea-n gât ţi-a sta,
Şi tu rău te-i spăimânta,
Mâna-n sus vei ridica,
De gât că te-i apuca,
Şi cu pielea te-i afla,
Din rai afară te-oi da!
Moşu-Adam a ascultat,
Prin tot raiul a îmbiat,
Din tot pomul a gustat
Şi la urmă a venit
Şi la pomul cel vestit,
Unde era-mpletucit
Şerpele înveninat,
Diavolul cel blăstămat,
La cel pom al cunoştinţii,
Priceperii şi-al ştiinţii,
Binelui şi-al răului,
Din mijlocul raiului.
Şi el lângă pom cum sta
Şi la dânsul căuta,
Şerpele l-a-mprejurat,
Poamele i-a arătat,
Poame mândre arătoase,
Cărnicioase şi frumoase,
Şi pe Adam 1-a îndemnat
Şi din gură-a cuvântat:
- Adame! întâi bărbat,
Prin tot raiul ai îmbiat,
Din tot pomul ai mâncat,
Dintr-acesta n-ai gustat.
Hai, Adame, şi-i lua
Şi dintr-însul vei gusta;
Gustă şi dintr-acest pom,
Că doară şi pe-acest pom
Domnul l-a blagoslovit,
Poala-n jos i-a slobozit!…
Adam mult n-a cugetat,
Pe samă nu şi-a luat,
Pe şerpe l-a ascultat,
Dintr-acest pom a gustat,
Poama în gât că i-a stat.
Adam rău s-a spăimântat,
Mâna-n sus a rădicat
Şi de gât s-a apucat
Şi cu pielea s-a aflat.
Mintea i s-a turburat
Şi prin rai a alergat,
Şi prin tufişuri s-a dus
Şi prin frunze s-a ascuns.
Dumnezeu s-a arătat
Şi vorbind a întrebat:
- Adame! de ce te-ascunzi
Prin tufişuri şi prin frunzi?
Spune-mi ce ţi s-a-ntâmplat,
Ori porunca mi-ai călcat?
Adam din frunze a ieşit
Şi din gură a vorbit:
-Şerpele cel blăstămat
Pe mine m-a îndemnat
Şi din pomul cunoştinţii,
Priceperii şi-al ştiinţii,
Binelui şi-al răului,
Din mijlocul raiului,
Eu o poamă am gustat,
Porunca că ţi-am călcat
Şi cu pielea m-am aflat!
Dumnezeu s-a supărat,
De mână că l-a luat,
Din rai afară l-a dat.
Atunci a-nceput a plânge
Moşul nostru-Adam şi-a zice:
-Oleo, oleo, tu raiule.
Raiule iubitule!
Raiule, grădină dulce,
Nu mă-ndur din tine-a duce
De dulceaţa pomilor,
De mirosna florilor,
De cântecul paserilor,
De freamătul frunzelor!
Dumnezeu a ascultat
Plânsul lui şi-al lui oftat,
De dânsul s-a îndurat,
Spre dânsul s-a înturnat
Şi din gură-a cuvântat:
Adame, nu suspina,
Nu plânge, nu te cânta.
C-aceasta-i greşeala ta.
Tu pe pământ îi trăi,
Pe pământ că te-i hrăni
Şi cu moarte vei muri,
Şi la rai iară-i veni!
Dar Adam a cuvântat:
Alei şerpe-nveninat,
Da rău m-ai mai înşelat!
Unde omul te-a găsi,
Lângă drum, oriunde-a fi
Adormit şi-mpletucit,
Facă-ţi capul tău zdrobit!
Şi după ce-a cuvântat
Moşul Adam a îmbiat
Nouă ani şi nouă luni
Şi pe atâtea săptămâni,
Pe câmpii nemărginite,
Prin păduri în veci umbrite,
Prin pustietăţi deşerte…
Şi-oricât el a rătăcit,
Cu nime n-a gomonit.’
Atunci Dumnezeu a spus
Şi vorbind aşa a zis:
-Ce mi-i mie bun omul
Pe acest pământ singur
Să îmbie, să rătăcească,
Cu nime să nu vorbească,
De cu zi şi până-n sară,
Ca o sălbatică fiară;
Mie-mi trebuieşte-un om
Pe pământ să fie domn,
Să trăiască,
Să vorbească,
Singur ca să se hrănească
Şi-n tot pasul
Şi-n tot ceasul
Pe Dumnezeu să-l mărească,
Lui Hristos să-i mulţumească!
Şi-a dat Dumnezeu atunce
Moşului Adam un somn dulce
Şi-adormire grea,
Căci a vrut să-i ia
Din creştet o părticea,
Ca să-i facă lui muiere,
Să-i fie spre mângâiere,
Ca să-i facă lui soţie,
Mai mult singur să nu fie.
Dar i s-o părut
Că nu-i potrivit,
Căci atuncea are
Să fie prea mare
Muierea decât bărbatul.
Şi iar s-a gândit
Şi iarăşi a vrut
Să-i ieie din tălpi,
Da i s-a părut
Că nu-i potrivit,
Că muierea are
Să fie prea mică
Şi prea uşurică
Faţă cu al ei bărbat.
Şi de-aceea a luat
Din trupu-i a noua coastă
Şi-a zidit pe moaşa noastră,
Şi-a pus pe Adam de-a dreapta,
Pe moaşa noastră de-a stânga.
Dar acuma s-a mirat
Şi singur s-a întrebat
Cum să-i deie numele.
Şi-a trimis în patru părţi
Patru îngeri,
Şi-acei patru îngeri
În patru părţi că s-au dus
Şi trei slove i-au adus.
Dumnezeu că le-a luat
La un loc le-a lăturat,
Numele Eva i-a dat
Şi cu duhul a suflat
Şi Eva vie a stat.
Cu duhul s-a răsuflat
Şi Adam s-a deşteptat,
Şi rău s-a mai spăimântat,
Soţ lângă el când a aflat.
Dar Dumnezeu lui i-a spus
Şi vorbind aşa i-a zis:
- Adame, Adame!
Moşule Adame!
Nu te spăimânta,
Nu te-ncrâncina,
Că muier-aceasta
E soţia ta,
Că aceasta-i soţul tău,
C-aşa a vrut Dumnezeu;
C-aceasta-i soţia ta,
C-aşa a vrut sfinţia sa!
Atunci Adam a spus
Şi din gură-aşa a zis:
- Mulţămesc,
Doamne, mulţămesc
C-ai făcut trup din trupul meu,
Os din osul meu,
Sânge din sângele meu!
Şi-atunci Dumnezeu
L-a blagoslovit
Şi-apoi le-a vorbit:
- Adame, Adame!
Moşule Adame!
Ca năsipu-n mări,
Ca stelele-n ceri,
Creşteţi şi vă înmulţiţi
Şi pământul stăpâniţi!
De-atunci au ieşit
Şi mi s-au pornit
Aii cu lunele,
Cu săptămânile
Şi cu zilele
Din an în an,
Din lună în lună,
Din săptămână
În săptămână,
Din zi în zi,
Din ceas în ceas,
Până-ntr-acest ceas.
Aşa şi dumneavoastră, cinstiţi,
Buni şi înduraţi părinţi,
Dacă vă veţi îndura
Şi fiica vă veţi ierta,
După cum s-au îndurat
Unul pe altul de-au iertat
Cei trei sfinţi dintâi pe lume,
Şi anume:
Avram pe Isac,
Isac pe Iacob,
Iară Iacob
Pe cei doisprezece patrierşi,
Cari au fost cei mai aleşi,
Atunci fiica dumneavoastră
Şi scumpa prietina noastră
Mândru va mai odrăsli,
Mândru se va-mpodobi
Ca toiagul lui Moisi
Ce-a stat doisprezece ani
Cu rădăcina în sus
Şi după doisprezece ani
Mândru iar a odrăslit
Şi frumos s-a-mpodobit.
Aşa, scumpilor părinţi,
Buni, înduraţi şi cinstiţi,
Dacă vă veţi îndura,
Fiica dacă veţi ierta,
Mândru-a odrăsli,
Mândru a-nflori
Şi s-a-mpodobi
Cu toate podoabele
Care mai frumoase vor fi.
Dar încă voi mai spune
Vro două-trei cuvinte
Să vă fie bine-aminte
Cât degrab’ să vă-ngrijiţi
Şi mie să-mi dăruiţi
De-aici o basma de in,
Să-mi şterg musteaţa de vin,
Dacă nu de in,
Măcar de mătasă,
Numai să fie aleasă.
Că nu sunt de mult de-acasă
De nu de mătasă,
Măcar de bumbac,
Precum şi eu sunt de olac.
Dar domniavoastră, cinstiţi
Buni şi înduraţi părinţi,
Ştiu că vă veţi supăra
Şi mie nu-ţi vre a-mi da,
Dar şi eu încă m-oi şterge în astă poală de manta,
Sau ce pe mine s-a afla,
Şi pe domniavoastră iubiţi,
Buni şi înduraţi părinţi
Mai mult nu v-oi mai ruga,
Nici nu v-oi mai supăra.
Dacă încă voi mai spune
Vreo două, vreo trei cuvinte
De vremea de mai înainte,
Să vă fie bine-aminte
Să cătaţi şi să găsiţi
Şi mie să-mi dăruiţi
O băieţea Sprincinăţea,
Care pe mine m-a vrea,
Să am parte de ea;
Dacă nu m-a vrea,
Dumnezeu s-o ia,
Dracului s-o dea,
Să facă cimpoi din ea,
Să cânte la nunta mea,
Căci când a sosi vremea
Eu voi găsi şi pre-a mea,
Ca şi voinicul ce-a mers
La Domnul nostru Hristos,
Şi-acesta i-a dăruit
Un cal mândru potcovit,
Un cal mândru porumbac,
Ca să-i fie de olac.
Trece-ntr-o deminicioară
Pe lâng-o casă marghioală,
Şi iese o fată fecioară
C-un păun verde-n cosiţe
Vede pe voinic… sughiţă
Şi zice „Hî, hî, bădiţă!”
Şi cine n-a zice „amin!”
Să tragă o corobanâ de-arin,
Dacă nu de-arin,
Măcar de răchită,
Tot a fi primită,
De nu de răchită,
Fie şi de brad,
S-aibă mireasa bun bărbat,
Dacă nu de brad,
Măcar de soc,
S-aibă tinerii noroc;
Dacă nu de soc,
Măcar de viţă,
S-aibă tinerii viaţă!
Şi-acum fie-vă de bine
La mic şi la mare,
Cari aici v-aţi întâmplat
La această adunare.

SFLM – Iertaciune

Sfârşind oratorul de rostit oraţia, părinţii binecuvântează pre mireasă cu pânea (colacul) şi sarea, care în tot răstimpul acesta au ţinut-o pe braţe.

*după un text de Simion Florea Marian – Nunta la români