Chemarea la nuntă
În ajunul cununiei, cam pe la vreo două sau trei oare după amiază, după cum e şi anotimpul când se serbează nunta, se adună vorniceii miresei la mireasă iar ai mirelui la mire şi, după ce au căpătat de la aceştia toate insigniile şi lucrurile cele trebuincioase unui vornicel, se pornesc cu toţii prin sat ca să cheme pre locuitorii acestuia la nuntă sau ospăţ. În cele mai multe părţi, după ce s-au pornit, nu se duc cu toţii la un loc, nici nu cheamă pre toţi sătenii de-a rândul, ci se împărţesc, luând fiecare câte o parte anumită de sat, şi cheamă mai cu samă pe neamuri, pe vecini şi pe cei mai de aproape cunoscuţi şi prietini ai mirelui şi ai miresei, sau mai bine zis ai părinţilor acestora. Şi vorniceii mirelui cheamă de regulă numai la mire, iar ai miresei numai la mireasă. Chemarea se-ncepe cam de comun de la nunii şi socrii cei mari şi se sfârşeşte cu cei mai sărmani.
După ce a rostit cuvintele acestea, scoate vornicelul plosca şi turnând dintr-însa rachiu într-un păhărel, pre care de regulă îl tine sub curea sau brâu, cinsteşte mai întâi pre stăpânul casei, apoi pe stăpână, şi-n urmă, dacă mai sunt şi alţi oameni în casă, şi pe aceia. Stăpânul casei, primind paharul, mulţămeşte zicând că numai dacă i-a fi cu putinţă nu-l va trece pre mire, respectiv pe mireasă, cu vederea. E de-nsemnat aice încă şi aceea că vorniceii, ca oşteni şi soli ai înălţatului împărat şi ai înălţatei împărătese, rar în ce casă îşi rădică cuşma din cap, ci totdeauna stau cu dânsa în cap şi aşa cinstesc şi cheamă la nuntă pre stăpânii casei. Mai demult, pe când timpurile erau mai bune şi mai îmbelşugate şi pe când locuitorii unui sat nu erau aşa de ghemuiţi cu locuinţele ca în ziua de astăzi, era datină ca vorniceii, numiţi în cazul acesta de comun chemători, să umble pe la casele oamenilor călare şi aşa să cheme la nuntă.
*după un text de Simion Florea Marian
